Luni, 11 noiembrie, încă un eveniment cultural de ținută coordonat de prof. dr. Geanina Oprea, de la Catedra de Limba și Literatura Română a Colegiului Național “Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea, o întâlnire cu scriitoarea Doina Ruști. Va fi și o lansare în plan local a ultimului volum al acesteia, “Zavaidoc în anul iubirii”, care va fi dezbătut cu liceenii din clasele a IX-a si a X-a, precum și o întâlnire cu cei mai mici, din clasele a VI-a si a VII-a, cu care va discuta pe baza textului „Pădurea albastră”, scris de autoare pentru manualul editurii „Litera” de clasa a VII-a, la care și distinsul cadru didactic vâlcean este coautor.
“De la ora 12:00, va avea loc un atelier cu cei mici, clasele a VII-a B si a VI-a C, dar poate mai vin și de la alte clase. Se va discuta cu ei pe marginea textului «Pădurea albastra», pe care l-a scris special pentru manualul editurii «Litera» de clasa a VII-a, unde sunt coautor. De la olra 13:00, cu clasele liceale va fi dezbătut romanul «ZAVAIDOC ÎN ANUL IUBIRII». Pentru ei, mi-a trimis un fragment pe care aceștia să îl citească. Am în clasa mea, a IX-a D, câțiva elevi care au cumparat romanul si l-au citit integral. Afișul evenimentului nostru a fost creat de fosta mea eleva, Lisa Ionescu”, ne-a declarat profesoara Geanina Oprea.
Doina Ruști – PĂDUREA ALBASTRĂ
În casa noastră nu venea multă lume. Tăntica, iubitoare de liniște, îmi spunea adeseori că suntem norocoase. Nu eram decât noi două și Roxana, care îngrijea casa, iar la subsol trăia, înghesuită, familia Brânză. Zilele treceau la fel, așa mi se părea pe-atunci, iar mie îmi plăcea să stau în fereastră, mai ales după-amiaza, și să privesc strada.
O dată pe săptămână apărea Leo, care mă scotea din monotonie, căci cu tăntica, săraca, nu vorbeam decât despre moștenirea pe care avea să mi-o lase.
— Atinia, îmi spunea ea, să nu uiți niciodată de carte!
Vorbea cu un fel de tremur în glas, micșorându-și ochii ca și cum ar fi doborât-o o durere secretă. Iar când se referea la carte, știam bine că vorbea despre una anume, păstrată în cotloanele cele mai ascunse, din casa familiei Brânză.
— Cartea asta, zicea tăntica, plină de aroganță, are sute de ani! După ea s-au făcut orașele, casele, mâncarea bună și toate bunătățile!
Normal, nu comentam, îmi dădeam prea bine seama că ar fi durut-o, dacă-i spuneam că n-am de gând să deschid vreodată cartea aia, că nu mă interesează, că nu dau doi bani pe ce scrie în ea. Și-apoi cine mai citește astăzi vreo carte?!
Când voiam să știu ceva, evitam s-o întreb pe tăntica. Așteptam să apară Leo, iar el butona telefonul și găsea repede tot ce doream. Știa dacă va fi soare sau dacă-o să plouă, citeam despre țări îndepărtate, despre crime și comori descoperite într-un dulap aruncat la gunoi. Odată ne plimbam prin parc și-am văzut o fată care citea Cei trei muschetari. Voiam să știu mai multe, iar Leo a apăsat un buton, a scris titlul și apoi ne-am uitat împreună la un film scurt care îți arăta o poveste cu amănunte: vedeai trăsura, auzeai muzica și cuvintele muschetarilor.
Totuși tăntica nu-l putea suporta pe Leo, îl considera primejdios și de fiecare dată mă ruga să fiu prudentă cu el. Or, fără Leo, viața era fără rost. Există oameni care-ți intră imediat în suflet, exact așa era și Leo, un tip cu scânteiuțe în priviri și gene umbrite de cețuri grele. Venea întotdeauna duminica, pe la prânz, iar cu mine petrecea cel mai mult timp, povestindu-mi despre pădurea albastră.
— Știi de unde vin eu acum, Atinia? Direct din pădurea albastră!
Așa începea. Fiecare zi era altfel, cu alte personaje, cu alte întâmplări. Totul acolo era de un albastru neobișnuit, un pic turcoaz, un pic indigo, iar printre copaci, mai ales lângă cei întunecați la culoare, se mișcau siluete înalte. Pe la amiază apăreau fete cu părul de iederă, care butonau telefoane – cum nici n-ai visat, Atinia, mi se confesa el, ca și cum mintea mea ar fi fost plină de butoane și de de rețele.
Începusem să visez pădurea albastră, populată de ființe nemaivăzute, care vorbeau limbi misterioase și stăteau tolănite în fotolii de pluș. Băutura preferată a locuitorilor acestei păduri era preparată de marele djinn, care știa să amestece 20 de ingrediente secrete. Oricine lua o picătură căpăta darul rar de-a intra în conversații celeste, cu ființele de deasupra pădurii. Nu-mi închipuiam ce subiecte puteau să atace și puneam întrebări, care în mod evident îi făceau plăcere lui Leo.
— Ohoo! Atinia, adeseori vor să știe prețul dorințelor ori să asculte un cântec, căci în pădure e plin de păsări. Iar între ele există o mierlă, cu o voce uluitoare, îmbrăcată în haina marilor vrăjitori: de câte ori vrea, poate să dispară și apoi să reapară instantaneu în alt copac. Există acolo și un glob de cristal, în interiorul cărui trăiește un greier. Pare, obișnuit, dragă Atinia, dar să știi că de fapt e un program IT de ultimă oră, care scrie romane, imită actori și transformă în film orice text.
Cum mă despărțeam de Leo, tăntica începea să mă bată la cap. Zicea să n-am încredere în el, de fapt în nimeni, cu excepția familiei Brânză.
—Leo ăsta minte de îngheață apele, Atinia, nu crede balivernele lui!
Pentru ea nu exista decât cartea, pe care îmi propusesem s-o las pentru totdeauna la familia Brânză.
Într-o seară de toamnă, tăntica a căzut greu bolnavă. Roxana a chemat doctorul, care a clătinat capul. Nu puteam să plâng, dar m-a lovit panica, la gândul c-ar putea să dispară, că n-o s-o mai văd niciodată. Vorbea stins, venise vremea, zicea ea, să-mi spună acele lucruri pe care eu începusem deja să le bănuiesc.
— Draga mea, a șoptit, cu o voce pe care n-o mai auzisem până atunci, să nu uiți de carte, de datoria față de ea!
N-am pufnit pe nas, cum făceam ori de câte ori ajungeam aici cu discuția. M-am abținut pe cât am putut, dar când a început iarăși să abereze îmi pierdusem răbdarea.
Biata mea mătușă avea multe sfaturi, dar n-a mai apucat să mi le spună pe toate.
Moartea ei mi-a lăsat în suflet o viespe.
Câteva săptămâni, n-am vorbit cu nimeni, în afară de Leo. Deși avea și el multe pe cap, din când în când găsea vorbe bune și pentru mine. Știa să mi-alunge tristețea, să mă facă să uit că rămăsesem singură-n lume.
Într-o dimineață am coborât la familia Brânză. Erau speriați, poate că tăntica îi amenințase în vreun fel, nu știu din ce cauză, s-au conformat foarte repede, întinzându-mi o carte, nici pe departe ca cea la care mă gândeam eu, ci mai mult o broșură, terfelită de vreme.
Apoi a apărut Leo. Era trist în acea zi, cum nu-l mai văzusem.
— Am nevoie mare de bani. Spune-mi Atinia, oare tanti Roxana n-are ceva finanțe ascunse pe-aici?
Voiam să fac ceva pentru el, așa că i-am întins cartea, mai mult ca să-l abat de la problemele lui. Arăta jalnic, subțirică și cu niște pete sub titlu. Poate familia Brânză își luase cina pe ea.
—Bine, a promis el, am să mă interesez la o amică, vânzătoare de cărți, și-ți spun cât face în câteva zile.
Un timp lung, poate săptămâni, Leo n-a mai dat pe la mine. Plecase cu visele lui și, în mod imprecis, bănuiam ori doar îmi era teamă că n-o să-l mai văd. Dacă era bolnav? Dacă… murise?
Un sentiment difuz mă lega și de carte, un fel de regret că nu-i memorasem nici măcar titlul. Cu familia Brânză nu puteam să vorbesc.
Într-o zi am ieșit la plimbare, și-am luat-o prin parc, pe lângă statui, pe lângă fata care citea zilnic, așezată în leagăn. Am mers mult, până la poarta din celălalt capăt. Nu ajunsesem niciodată până aici. În fața parcului se afla strada cu zeci de mașini. Am închis ochii și-am traversat, ascultând scrâșnetele de frână, claxoanele. Exact cum spusese Leo, pe trotuar se vedeau tufele de trandafiri, apoi, în față, s-a ridicat un perete de sticlă, pe care scria Pădurea albastră. Vasăzică asta era. M-am avântat fără frică, am găsit ușa, și-am intrat în pădure.
La mică distanță se vedea greierele, exact cum mi-l descrisese, iar nu departe cânta mierla, împopoțonată cu o haină luxoasă. Am mai făcut câțiva pași, printre fotolii cu elfi și cu zâne. Din stânga mea o voce spunea ceva despre mine. Mierla s-a oprit din cântat și am auzit foarte bine vocea bărbatului, pe care nu reușeam să-l văd în totalitate: Scoateți pisica afară! Apoi l-am auzit și pe Leo, de undeva din bezna pădurii.
— Tu ești Atinia? Nu pot să cred! E pisica lu’ tanti Roxana! Vino aici, hai, fă câțiva pași!
Întâlnirea a fost duioasă. Am sărit pe brațul lui și mi-am lins cu discreție laba. Era tras la față și mirosea a deodorante de baie. Pe fereastră intra o lumină de toamnă, iar eu simțeam, ca pe vremuri, căldura din ochii lui. Îi părea rău, că nu mai trecuse, că uitase de mine, iar asta îmi era de ajuns. M-a mângâiat pe-o ureche, cum făcea altădată, iar în acel moment scurt, în ziua de toamnă, mi-am dat seama că pentru el nu eram decât o pisică.
Voiam să-l întreb despre carte, dar era clar că uitase demult. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, mi-a șoptit la ureche:
— Cartea aia…! A rămas cred la librăreasă: zicea că nu valorează nimic.
Abia acum am văzut că avea în mână o tavă cu cești și pahare. A coborât niște trepte și m-a lăsat într-o cameră beznoasă și umedă: stai cuminte, Atinia, băiatul de la bar e alergic, nu-i plac pisicile, plus că așteptăm o inspecție sanitară.
Un timp am stat acolo, în întuneric, gândindu-mă la cuvintele mătușii mele, la toate aiurelile despre datorie și despre prieteni. Glasul Mierlei se auzea vag, iar prin ferestruica vopsită ghiceam că ziua era pe sfârșite. Cu toată tristețea care mă luase, viitorul, acel timp al tuturor așteptărilor, mi se arăta limpede. Aveam să cobor la subsol și să bat la ușa familiei Brânză, cărora le voi cere s-o caute pe librăreasă, să se strecoare în camera ei, unul după altul, toți cincizeci, mișcându-și cu prudență codițele, chițăind șoricește, pândind momentul în care vor putea să pună mâna pe carte.
Abia acum realizam ce rol avea familia Brânză. Ii judecasem greșit. Nu erau speriați, ci erau viitorii mei prieteni, moșteniți odată cu cartea.
*
La prima ninsoare, a apărut lângă perna mea însuși Brânză, bătrânul. Lângă el se afla cartea, moștenirea pe care nu știusem s-o prețuiesc.
M-am urcat pe pervaz și-am început să citesc prima pagină, pe care scria cu litere mari: Cele șapte vieți ale mele. Fiecare viață era povestită cu amănunte, cu întâmplări care mi se păreau uimitoare. Prima era viața inocentului, cu încredere totală în oameni. Urma ticălosul, căruia îi doreai moartea după primele fapte. A treia poveste îl avea ca personaj pe războinic – adorat și martir. În fine, următoarea viață era a plăcerilor și a celui care iubește călătoriile și mâncarea. Așa am aflat că un astfel de personaj e numit hedonist. Urma un cititor înrăit, cufundat în istorii trăite de alții. A șasea carte era a artistului, care corectează greșelile lumii, iar ultima istorisea despre marele înțelept, un motan cu mustății aurii și ochi de topaz. Spre surprinderea mea, acesta se născuse în Pădurea albastră, un loc legendar, despre care oamenii credeau că e tărâmul tuturor viselor, din care cauză numele fusese luat de un număr copleșitor de cofetării, cafenele și librării. Chiar și-o școală își luase numele ăsta.
**
*
Jeana – capitol din romanul “ZAVAIDOC ÎN ANUL IUBIRII”
Pentru cine își mai aduce aminte, prin martie, a dispărut o fată de treisprezece ani. I-a apărut poza în Universul, mi-o aduc aminte, cu breton și perle mărunte la gât, încât părea mult mai matură. Venise cu părinții la Athénée Palace și-a dispărut, împreună cu o servitoare. S-a pus și o recompensă de o sută de mii de lei, bani la care visam până și eu. Profesoara de franceză, domnișoara Poenaru, zicea că sigur a fost răpită și dusă în noile teritorii, la Oradea sau cine știe pe unde, ca după aceea să se ceară o răscumpărare enormă, pentru că părinții ei erau meglenoromâni bogați, cu afaceri și moșii multe în Prahova. Nicolae Nacu Pissiota îl chema pe tatăl dispărutei, un bogătan născut prin ținuturile Epirului, repatriat după limbă. Cred că multă lume a adormit cu fotografia Jeanei în minte. Avea și o descriere amănunțită, încât era ușor să ți-o imaginezi făcând pași pe lângă Palatul Regal. Înaltă și subțire, se spunea în anunț, încât te întrebai ce înălțime poate să aibă o fată de treisprezece ani. În seara respectivă purtase un palton bleumarin, cu guler și manșete negre, de pluș. În iarna aia și multă vreme după poveste, plușul ajunsese la mare cinste, fiind preferat pentru garnituri, în locul blănii, mai ales pentru manșete și buzunare. Plus că înnebuniseră fetele după ciorapi maron, căci Jeana purta, la momentul dispariției, astfel de ciorapi și ghete în culoare, cu puțin toc. Unde putea să dispară în București o astfel de fată?
Tata mă trimisese să iau suplimentul ziarului Universul, când m-am întâlnit cu Zavaidoc pe Calea Victoriei. N-o să uit niciodată: venea boierește, pe jos, învârtind bastonul în mână. Avea ghetre albe, asortate la mănuși și un palton scurt, iar pălăria îi lăsa la vedere o privire luminată de tihnă. Și era înconjurat de vreo patru femei elegante, care chicoteau, înfășurate în blănuri.
— Domnișoara Carol! m-a strigat el și mi s-a părut că toată strada a întors capul să se uite la mine.
Începusem oarecum să plutesc în lumina zilei senine. Am adus vorba despre Jeana și m-am lăudat că știu sigur c-avea să iasă un supliment cu știri despre asta, cu toate că în ziua aia n-a apărut. Bineînțeles, tot grupul era la curent, iar femeile credeau că e moartă. Unde ați mai auzit să se găsească un om răpit? Zavaidoc zâmbea; avea o față atât de destinsă, că-ți dispăreau toate fricile.
Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe Strada Academiei, iar acum deja circulau versurile, din care aflai că Jeana luase drumul Americii.
(Doina Ruști – Zavaidoc în anul iubirii, Bookzone, 2024)
