Falimentul întârziat și purulent al comunismului amenință încă evoluția României. Faza pe județ

0
3008

Coprofagii tovarăși au reușit, în cei 29 de ani care s-au scurs după 1989, să se mențină la controlul unei societăți românești tranchilizate în continuu cu metodele clasice prevăzute în manualul bolșevic de manipulare a maselor, pe fondul beznei, foamei și frigului în care a fost închisă în cei 50 de ani dinainte. În acești ani, nu puțini, nu că n-au dispărut lent din prim plan, așa cum ar fi fost firesc și moral, dar au reușit chiar să prolifereze. Nu peste tot, dar în zone întinse, într-o groază de domenii vitale pentru evoluția unei societăți sănătoase au confiscat pur și simplu controlul. Ca mentalitate, până și în biserica strămoșească parcă. La vremuri noi, tot noi, a fost un slogan scornit hâtru pentru ei prin prima jumătate a anilor `90. La Vâlcea, acest slogan a fost perfect mulat pe realitate mult după începutul mileniului. Încă mai e.


Nu cred că are rost să vă dau prea multe exemple. Îi vedeți încă activi, ba chiar fuduli nevoie mare, în funcții importante. La Vâlcea îi vedeți încă numeroși. Cel mai simplu e să priviți la politică, instituții și societăți de stat. Din păcate, și la presă. Unde nu mai sunt ei la vedere, sunt urmașii lor, sub o formă sau alta.

Pretind în continuare poziții dominante. Rar găsești câte unul cu studii serioase, cu materii învățate nu memorate temporar sau fușerite în complicitate cu vreun profesor lacom, dar vorbesc despre studiile altora. Ce spun eu? Își dau cu părerea chiar și despre calitatea unor universități. Cultură generală, spirit analitic? Hm. Le mimează cu tupeu chiar și atunci când calcă în străchini cu grația unui măgar în călduri. Până și critica la ei e ca un orgasm mimat de o curvă slută și bătrână.

Unul n-a plătit ca întreprinzător un impozit sau salariu la timp, unii chiar deloc, dar pretind că sunt doctori în economie privată și îi ceartă public, la grămadă, pe angajatori și angajați că nu se adaptează la economia de piață. Care economie de piață, mă, bolșevicilor? Aia reală pe care ați făcut orice să o întârziați sau să o viciați cu speranța ascunsă că va veni o zi în care lumea va regreta comunismul vostru de rahat? Și care mai bine de două decenii a fost un monstru deopotrivă pentru investitor și solicitant de job?

De administrație publică modernă, axată pe agenda cetățeanului și respectul obligatoriu față de comunitate, n-au habar nici cât are gâsca negru sub unghii, dar bălmăjesc despre viziuni progresiste sau moderniste, fiecare în funcție de cum îl aranjează să iasă fălos în fața ordonatorilor de credite din bani publici.

Cetățean? Hm, mă scuzați, încă mă trădează naivitatea și la vârsta asta. Pentru ei, individul a rămas și trebuie să rămână subiect de turmă. Ei înșiși sunt subiecte de turmă. Una perfid stratificată după criterii strâmbe și arbitrare de zeci de ani, în așa fel încât a ajuns să li se pară totul firesc. E pur și simplu natura lor, din cauza asta urlă vexați când le arăți, fie și în glumă, că măcar în domeniul ăsta e imposibil să mintă.

Cine le tolerează asta de amar de ani? Alții la fel de breji ca ei, cocoțați în diferite funcții sau poziții economico-sociale prin complicități soioase și puturoase. Dar și o societate a cărei majoritate încă suferă de sindromul Stockholm și care și-a inhibat aproape la nesfârșit și copiii sau chiar i-a cioplit inconștient în direcția asta. Cei care au deschis bine ochii, și-au luat inimile-n dinți și au plecat amârâți în lumea largă să-și caute norocul. Majoritatea nu se vor mai întoarce niciodată definitiv acasă. Oricum nu cât îi vor găsi tot pe ăștia, pe copiii sau ucenicii lor “la butoane”.

Ca să nu vi se pară chiar totul negru în abordarea mea recapitulativă, pot aminti că în economia privată găsim totuși câteva exemple de afaceri construite cu talent și tenacitate. Puține, prea puține după atâția ani. La nivel local, și mai puține au ieșit din județ și aduc bani acasă. Celelalte “de succes”, majoritatea adică, s-au racordat sub o formă sau alta, temporar sau permanent, la bugetele publice, plătesc dreptul de șmecher decidenților numiți de noi și îți râd disprețuitor în față. Practic, am înlocuit o economie bazată pe câțiva coloși industriali precum Oltchim (că e cel mai întârziat exemplu de societate de stat, nu din alte motive) ale căror bugete au fost căpușate sălbatic, inconștient, fără milă nici pentru banii produși din plus-valoarea reală, pentru taxele și impozitele neplătite și împrumuturile imense garantate de stat (adică tot de noi toți) nici atât. Nu are cum să se prăbușească o astfel de afacere și lasă că plătesc proștii, dacă iese rău, auzeam des până prin 2012. Coloșii ăștia decideau tot. Și ce politicieni ajung în poziții cheie, și cum se împarte dreptatea, și câtă liniște și ce distracții li se cuvin comunității, până și cât aer curat trebuie să respirăm. Un fel de “IMGB face ordine” permanent la nivel local. Muncitorii lor, plătiți gras, în unele cazuri dincolo de orice noimă a termenului productivitate a muncii, îți scuipau semințe în cap când îndrăzneai să scoți la lumină măgării grosolane comise din bani publici, deci și ai tăi. Șefii lor, inclusiv cei de la sindicate, se îmbogățeau progresiv zi de zi. Unii își agățau la CV-uri an de an zeci de brevete, de ai fi crezut că oamenii ăia stăteau cu pixul, caietul de consemnări și zeci de surse de documentare până și pe wc. Unii cred că își luau și eprubetele cu ei. Râdem acum, dar brevetele le adăugau, pe lângă aura falsă de elite de cel mai înalt nivel, sporuri salariale babane la salariile oricum foarte mari. În timp ce majoritatea adevăraților cercetători pasionați erau umiliți sau cel puțin ținuți în umbră. Democrație sănătoasă, meritocrație, ce mai.

Toate astea și încă multe altele, la fel de grave sau și mai grave, s-au petrecut până nu demult, n-au trecut cinci-șase ani, adică târziu după ce omenirea a pășit în mileniul al treilea. Unele încă se mai petrec și sunt semne că începe o nouă ofesivă a acestei mentalități lacome, corupte, impostoare, sfidătoare asupra societății. În acest context, nu strică să ne amintim că, în urmă cu 29 de ani, mii de vâlceni au fost înarmați cu bâte și urcați în trenuri cu destinația Timișoara, să apere “revoluția socialistă”, în realitate să reprime brutal, român contra român, revolta izbucnită local pe bună dreptate. Unii dintre cei care au participat la decizia aceea sau au aplaudat-o zgomotos în public încă ne conduc sau ne “reprezintă”. De la nivel național, până la cel de instituție publică locală. Da, și de primărie. Unde nu mai sunt fizic ei, sunt copiii sau ucenicii lor.

Ar trebui să ne cerem de două ori iertare timișorenilor an de an, în perioada asta. O dată pentru această complicitate groaznică de atunci a “elitei” locale cu sistemul naționalist-stalinist instaurat de Ceaușescu și analfabeții lui (Ceaușeasca, Bobu, Postelnicu, Dincă ș.a.m.d. aveam și local o groază, de-aia le place vorba “fie omul cât de prost, mintea vine după post”, e scornită de popor în dispreț față de înaintașii lor acum câteva zeci de ani). A doua oară pentru că nu am înțeles la timp cât de necesar și important era și a rămas să punem în aplicare punctul 8 al Proclamației de la Timișoara: lustrația. Și din cauza asta au ajuns la modă azi termeni precum amnistie și grațiere.

Riscăm să repetăm greșelile din trecut. Oare chiar nu am învățat nimic din ele? La naiba, chiar putem și merităm mult mai mult și mai bun de la viață! Trebuie doar să arătăm că și vrem cu adevărat.

Surse foto: Florin Alexandrescu, Andrei Bârsan, hiperliteratura.ro, evz.ro via Google

LĂSAȚI UN MESAJ